Aveam rimelul scurs pe obrazul rozaliu. Se vedea bine. Pielea mea e foarte albă. Între pleoape era ca smoala lacrima neagră. Am deschis ochii: prea mult alb. Dar îmi distingeam perfect pupila dilatată micșorată de floarea ochilui meu, pensulat în pământiu. Sprâncenele mele- străjerii pleoapelor movulii, arcuite spre marginea chipului-pictate să fie așa.
Buzele mele sunt trandafirii. De obicei sunt între-deschise. Dar atunci nu erau. Pentru că atunci nu mimam niciun sentiment. Eram imună. Lacrimi erau... nu știu de ce.
Mi-am mai văzut și părul lăsat necontrolat. Castaniu, cu unduiri blonduțe(de la lună, sau soare-nu știu dacă era zi, sau noapte, un mister).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu